Toate noptile cu luna plina sunt ale noastre.

Se uita la mine si nu intelegea nimic, nu stia ce-i fac, sau ce ramane maine din ziua de azi.
Imi spunea uitandu-se oriunde altundeva doar in ochii mei nu, ca nu am idee cum se simte. Ma strangea de mana si tremura, putin speriat si euforic. Il tineam strans in brate, asa de strans incat ii auzeam fiecare bataie a inimii, imi puneam capu` pe umarul lui si zambeam. Nu ii spuneam nimic, doar ii zambeam inca o data, in timp ce ma gandeam cate nu stie.
Nu avea nici cea mai mica idee cat de bine stiu cum se simte. Nu avea idee ca eu pot sa zambesc si asa, goala, nu avea idee ca il tineam in brate si il prindeam de mine si tot ce sunt eu, ca ii zambeam si nu spuneam niciun cuvant, doar pentru ca nu aveam cum sa ii explic despre lupta aia care o duc sa raman sus, nu aveam cum sa-i spun atunci ca eu sunt sus si bine, doar pentru el, nu puteam sa-i spun ca daca fac prostia sa cad, nu mai are cine sa ne ridice pe amandoi. Nu ar fi inteles probabil ca stau sus, dreapta si cu zambetul pe buze pentru ca intr-o zi, poate , o sa fie nevoie si o sa am destula putere incat sa-l ridic exact la fel de sus, sa fie exact acolo unde vrea sa fie, langa mine.
Nu cred ca intelegea atunci, am stiut dupa felul in care nu imi dadea drumul la mana si ma acoperea cu totul in bratele lui. Ii era frica – asa ca nu i-am explicat, doar i-am zambit, pentru ca in toata ceata aia, vedeam in privirea lui ca simtea ca ma are, ca intelegea asta, ca daca eram la el in brate si ii zambeam, insemna ca sunt acolo, ca nu il las.
Ma uitam in ochii lui si tot ce imi venea in minte era “Iubitule , tu mi-ai dat lumea peste cap.”
Da-o naiba de cortina. Se tine bine acolo sus, tare departe de noi – acolo sa si putrezeasca. Ti-am zis ca nu te las, da?